„Populismul a transformat comunitatea într-o colectivitate, degradând suveranitatea poporului la nivelul gloatei. Dacă politicienii trebuie să se întoarcă la popor, atunci şi poporul trebuie să se întoarcă la virtuţile clasice.“

In Occident, populismul are o istorie veche, imposibil de identificat cu un singur pol doctrinar, la stânga sau la dreapta. Ce ne spun manualele de istorie politică? Spre sfârșitul secolului XIX, fermierii din Vestul sălbatic al Americii erau deposedați de terenuri, confiscate de stat pentru marile sale proiecte de infrastructură. Nemulțumiții au primit atunci sprijinul Partidului Populist, absorbit ulterior în mișcarea progresistă a Partidul Democratic (1896-1916).

Fermierii protestau nu doar față de exproprierile forțate, ci față de noile realități ale epocii industriale. Depersonalizarea, dezrădăcinarea, mașinismul și intensa comercializare a economiei produceau frustrări identitare. Politicienii, la rândul lor, erau acuzați de pasivitate și alienare în raport cu tradiționalele comunități locale. Populiștii criticau partidele-mașină pentru acceptarea unui tot mai apăsat deficit democratic: absența votului direct, subminarea dreptului de inițiativă legislativă la nivel cetățenesc. Populiștii doreau să-și cheme la vatră parlamentarii corupți sau traseiști și, mai ales, să facă o cutumă din referendum.

Interpretarea literală a expresiei We the People nu putea fi pe placul oamenilor din establishment. După aproape un secol, teza revenirii la popor a fost vehiculată atât de către activiștii stângii (vezi Occupy Wall Street și sloganurile minorităților nereprezentate), cât și de evangheliștii dreptei (suporterii Tea Party, supărați pentru angajarea de către Uncle Sam a unor datorii colosale pentru națiunea americană, în numele celor nenăscuți încă).

În Europa, armele retorice ale populismului au strălucit mai ales d