La drept vorbind, mila s-a cam demodat. Pentru europeanul modern, e stingheritor să ajungă obiect al milei. Ar însemna să privească "de jos" spre un binefăcător care îşi exercită pe spinarea lui dărnicia. "Miluit", omul modern s-ar afla într-o situaţie de dependenţă faţă de un altul mai izbutit din punct de vedere social ori uman. Ar însemna să recunoască faptul că nu se poate descurca singur, că nu stă pe picioarele lui, că e un "asistat", un "defavorizat", un marginal, că nu a reuşit în viaţă.
Un cerşetor parizian afişa pe cartonaşul prin care cerea mila trecătorilor: „mi-e ruşine, dar mi-e foame“. (Unora, totuşi, nu le e ruşine. Cătălina Tesar, doctorandă în antropologie, a izbutit să fie acceptată într-o ceată de cerşetori pentru a le studia comunitatea şi abilităţile – vezi contribuţia ei în Spectrum, Cluj, 2011, pp. 281-313. Fiind „la lucru“, un om i-a dat o sută de euro. Speriată, studenta s-a luat după el ca să-i dea banii înapoi. „Cere-i mai mult! Cere-i mai mult!“ şopteau ascuţit în urma ei „colegii“.) Apoi, de orice grad ori calitate ar fi mila, obiectul ei e ţinut la recunoştinţă. Iar recunoştinţa e o virtute dificilă. Îţi cere bună-cuviinţă, modestie. Îţi cere de asemenea luciditate, capacitatea de a evalua, în donator, intenţia, gestul, atitudinea cu care face darul, nu doar rezultatul imediat. Îţi cere puterea de a mulţumi, despre care s-a putut spune că e o însuşire aristocratică.
În sfîrşit, în afară de cazul rar cînd mila are o calitate realmente spirituală, ea creează datorie. Se converteşte, fie şi implicit, în datoria celui miluit către miluitorul său.
DE ACELASI AUTOR Cererea de minune Bucate alese, instrumente de prestigiu Jocul de-a demonizarea Aerul uşor al prietenieiSocietăţile premoderne lucrau desigur cu mila supranaturală. Dar lucrau şi cu aspecte mai naturale ale milei. În spaţiul religios, asistaţii (sărmani, boln
