Mila nu s-a născut în biserică, şi poate nici măcar între oameni. Mă gîndesc la speciile de animale unde cel învins îşi expune părţile vulnerabile, iar masculul Alfa îl cruţă. Acolo mila este un instinct. La noi a devenit un nume. De cod. În unele cazuri, ascunde instinctul de colectă fiscală. În altele, o speranţă de a obţine mult, dînd puţin. În cele mai multe ocazii, este o expresie trivială a ruşinii de a arăta ce eşti cu adevărat şi a ipocriziei de a încerca să pari ceea ce chiar eşti.

Există, totuşi, şi o milă autentică ce poate fi înţeleasă ca valoare civică şi socială. Milă, în asemenea accepţie, poate fi cînd îţi pasă de cîinele de pe stradă şi, în loc să îi duci resturi de mîncare lîngă un gard părăsit, îl iei cu tine acasă. Milă înseamnă şi să nu tai copacul care te împiedică să parchezi, să nu calci florile de pe rondou cu anvelopele autoturismului tău. Faptul că asemenea forme de milă autentică sînt tot mai rare în densele zile în care ne complacem să trăim, în loc să le triem aglomerările rebarbative după criterii clare şi reprezentative pentru fiecare dintre noi înşine, este un semn neliniştitor pentru... starea de milă a naţiunii.

DE ACELASI AUTOR Spaţii şi interferenţe Un om liber este ambasadorul perplexităţiiN-am dat dovadă de milă nici cînd cineva de departe a adus vorba despre închisorile secrete ale CIA inventate pe teritoriul ţării noastre pentru a se tortura prizonieri străini, departe de privirile indiscrete. Există un trăncănitor nocturn foarte prizat care rîde seară de seară, fără pic de omenie, de statura unui politician, de greutatea altuia, de mărimea sînilor unei dive efemere sau de diformităţile unui lider de opinie. Şi nu de milă putem vorbi cînd ştirile de după-amiază ne aduc în faţa ochilor mămici care îşi abandonează copiii, tătici care îşi siluesc fetiţele (sau băieţii!), oameni care bat şi torturează aparţinător