S-a mai înălţat cu un cap, s-a mai subţiat. A crescut, dar trăieşte în continuare în întuneric, ochii ei nu au văzut lumina niciodată şi poate nici în curând. Micuţa Leontina, Leo cum îi spune mama, a fost condamnată la beznă încă de la naştere.

Pe Leontina Nicoleta Călin, din comuna doljeană Orodel, am cunoscut-o cu un an în urmă, am scris despre drama ei, când familia a cerut sprijinul oamenilor din jur. Aveau atunci nevoie disperată de ajutor şi au în continuare pentru a o duce pe Leontina în SUA pentru o intervenţie chirurgicală, intervenţie care i-ar da şansa să întrezărească lumina soarelui, chipul mamei, pe care nu l-a văzut niciodată, să facă primii paşi fără să fie ţinută de mână. Era atunci a fetiţă zglobie, vorbăreaţă, curioasă, dornică să cunoască tot în jurul ei.

O întreb: „Ce ai mai făcut tu, Leontina ?“ şi ea începe să povestească cu vocea ei limpede, pipăind obiectele din jur pentru a înţelege şi simţi mai bine locul în care se află. „Păi am mers la şcoală. Am învăţat să citesc. Ştiu alfabetul Braille. Dar ştii, eu citesc altfel, cu mâinile. Ştiu să socotesc. Am şi o prietenă la şcoală, Cătălina. Vezi, şcoala mea este departe şi acolo stau fără mami şi îmi este dor de ea. Acum m-am întors în vacanţă. Vrei să-ţi spun o poezie? Uite: Numele meu este Nicoleta/Şi începe cu litera N/Stânga sus/dreapta sus/În Norvegia eu am fost...“, şi fetiţa nu s-ar mai opri, atât de mare este dorinţa ei de comunicare. O struneşte mama, strângând-o uşor de mână. După care o completează. „Am dus-o la o şcoală specială în Buzău. Ne-a fost greu şi ei, şi nouă. La început plângea pentru că îi era dor de acasă. Nu puteam să o las să piardă un an, pentru că este inteligentă şi are o mare dorinţă de cunoaştere. A luat chiar premiu. Mă doare sufletul când o văd aşa. Când mă uit la copiii de vârsta ei şi când mă gândesc ce copil minunat este, câte ar fi putut să fac