România a ajuns un azil de nebuni în care nu mai există medici, ci doar pacienţi care nu se mai suportă între ei. De câţiva ani, simpatiile şi antipatiile politice au polarizat masiv populaţia pentru Cutare lider de partid şi împotriva adversarului său, Cutărescu, mai mult decât ne-am fi putut imagina vreodată.

Oameni în toată firea şi educaţi se bucură de sinuciderea, înscenată ori pur şi simplu eşuată, a unui fost premier, actualmente infractor condamnat, căruia îi văd numai bubele, iar alţii se adună în mitinguri de susţinere pentru că îi remarcă doar calităţile, ca nişte suferinzi de Sindromul Helsinki. Chiar şi din cultură ne luăm la harţă, deşi citim tot mai puţin, poate doar subtitrările de la filme cu bătăi. Protestăm în stil mineresc, ce-i drept nu cu lămpaşe pe frunte, ci cu papioane la gât, că un institut e trecut de la Preşedinţie la Parlament şi zicem că asta-i politizare, nu şi oploşirea propagandiştilor prezidenţiali în sinecuri nesimţite. Ne indignăm că un alt institut a fost luat din mâinile unui fiu de ilegalist comunist, el însuşi doctor în marxism, pentru a fi încredinţat unui fost puşcăriaş politic pe care îl acuzăm de... restauraţie.

Vituperăm împotriva plagiatelor unor Mang sau Ponta, încă nedovedite, dar nu scoatem nici pâs despre cel al unei Udrea sau al unei Kovesi. Condamnăm plantarea "lui ăla micu' al lui Felix motanul" la Ministerul Agriculturii, dar am uitat ca spălaţi pe creiere marea cacealma cu "aviara gripa", când fermele avicole din toată ţara erau cât pe ce să rămână goale doar ca să iasă în profit găinăria unui ministru ajuns, peste ani, să scrie ode cu oile pe dealurile judeţului peste care ajunsese jupân. Ne indignăm că nu ştiu care ţucălar al noii Puteri este instalat şefuţ la OPC, dar nu ne mai amintim nimic de foştii "caţavenci" trimişi consuli prin Franţa. Îi facem comunişti pe unii, de parcă ceilalţi nu ar fi