28 Iunie 1992 * Tranzacţiile tranziţiei

DICTATURA BANCARĂ

Nostalgiile după o „mană forte" care se fac tot mai des simţite în sînul societăţii româneşti, o societate căreia istoria i-a rezervat sistematic reprize de acest gen, vizează în special zona politicului şi tind să ignore faptul că o astfel de acţiune se face deja simţită în spaţiul cel mai sensibil al tranziţiei: economia. Dereglarea de fond a economiei româneşti s-a declanşat în momentul în care economiile populaţiei, puse cu sîrg la ciorap sau la CEC pentru simplul motiv al inexistenţei unui fond de marfă corespunzător, s-au dizolvat rapid în faţa stufoasei oferte post-revoluţionare, generată de liberalizarea importurilor şi de rata scăzută a raportului leu-dolar. Românul s-a trezit, ca-n basme, că are acces la tot ceea ce dictatura îi refuzase: chewing-gum, whisky, ţigări Kent, bere la cutie, blue-jeans. Într-un cuvînt, simbolurile societăţii de consum la care trăgea cu ochiul prin intermediul televiziunilor mai mult sau mai puţin vecine, mai mult sau mai puţin prietene. Mitul unui trai uşor s-a accentuat rapid odată cu măsurile populiste ale guvernului Roman: restituirea „părţilor sociale", redarea în cascadă a unor drepturi băneşti retrase în timp, reducerea săptămînii de lucru uneori pînă la zero. Cum era şi firesc, curînd s-a dat de fundul sacului şi problemele generale, ignorate cu voioşie în favoarea unei acute hărţuieli pe temele unei politicii ce n-apucase să-şi structureze principiile, au început să-şi arate dinţii. Practic, acesta a fost momentul cînd au apărut în prim-planul vieţii publice viitorii „dictatori": guvernatorul Băncii Naţionale, preşedinţii altor bănci, oligarhia finanţistă. Toţi aceştia au simţit că le-a venit vremea şi n-au ratat momentul. Obedienţi faţă de forurile financiare internaţionale, aroganţi faţă de „beneficiarii" interni, aceştia au lansat un program de