Reamintesc: La puțin timp după evenimentele din decembrie 1989, mi-am exprimat în scris, ca gazetar, îndoiala față de ceea ce autorii loviturii de stat, în frunte cu Ion Iliescu, înfățișau drept rezultatul unei revolte spontane. După debarcarea Guvernului Roman prin mineriada din septembrie 1991, am scris negru pe alb că ne-am aflat în fața unei lovituri de stat mascate sub o mișcare violentă de protest social. Sursa: EVZ

N-am crezut o clipă în autenticitatea scenei din 2 octombrie 2004, în care Traian Băsescu plîngea de i se zguduia cosița că Theodor Stolojan se retrăsese din cursa prezidențială.

Sînt și acum convins de adevărul celor pe care le-am spus chiar în zilele care au urmat plînsului în direct și la oră de vîrf, scoţîndu-i din minți pe propagandiștii portocalii:

A fost o nemaipomenită manevră electorală.

M-am numărat printre puținii jurnaliști care n-au crezut în afacerea cu ziariștii răpiți din 2005.

Am scris un lung serial de articole, bazat pe documente, în care demonstram făcătura.

Aceste poziții publice față de ceea ce la un moment dat, sub puterea emoției naționale de tip latin, dar și sub puterea implicării presei în chibițăreala politică, se manifesta drept ceea ce Ignacio Ramonet numea dictatura consensului, mi-au adus de fiecare dată strașnice bastoane pe spinare de la opinia publică inflamată pentru scurt timp, de la politicieni, ba chiar și de la confrați.

Eu însă am continuat și voi continua să pun la îndoială autenticitatea multor evenimente spectaculoase de pe scena noastră publică martor, deoarece știu imensa disponibilitate a politicienilor de a meșteri diversiuni prin care proștii sînt trași pe sfoară.

Și această suspiciune programatică a mea își are temeiul într-un sentiment despre care am mai scris:

Spaima că undeva, în laboratoarele de manipulare ale ștabilor, companiilor și partide