„Milă voiesc, iar nu jertfă“ spune Iisus la un moment dat, însă contextul nu are nimic de a face cu mila socială, cu mila-filantropie, ci cu o formă aparte de iertare. În creştinism, a milui înseamnă a menţine în viaţă pe cel miluit; mila-iertare a lui Hristos este o succesiune neîntreruptă de noi începuturi, de ridicări din moarte, din eşec. Mila te orientează permanent către viitorul celui de lîngă tine şi te forţează să te concentrezi exclusiv pe potenţialul divin pe care îl poartă în el, ca fiinţă zidită după chipul lui Dumnezeu. Pentru cel care are milă (pentru Hristos, în primul rînd), toţi sîntem fiinţe fără trecut şi cu nimic altceva înaintea noastră decît această perspectivă a îndumnezeirii. Mila creştină nu are nimic de a face cu o alegere, cu a discerne între cei faţă de care poţi avea milă şi cei care nu sînt vrednici a fi miluiţi. De asemenea, mila lui Hristos nu conţine nici un element de superioritate faţă de cel miluit, şi se păstrează în afara oricărei nuanţe de autoritate şi forţă. Mila creştinului nu poate avea discernămînt, pentru că asta presupune a judeca, şi nu provine dintr-o atitudine superioară sau de autoritate a celui care o practică, pentru că asta o rupe de smerenie. Pe de o parte, a avea milă înseamnă să vezi în celălalt propria neputinţă, manifestată în alte forme, însă avînd acelaşi fundament uman. Atunci cînd ajuţi, ajuţi cu conştiinţa şi ruşinea celui care se recunoaşte pe sine în cel ajutat. Dintr-o altă perspectivă, a avea milă presupune a recunoaşte în omul din faţa ta acel chip al Dumnezeirii pe care L-a