Zi de zi, saloanele Institutului ORL din Bucureşti adăpostesc oameni rămaşi fără voce. Aceasta este povestea lor. A celor condamnaţi temporar la muţenie

„Tudum-tudum-tudum", face măsuţa de metal când trece peste denivelările dintre plăcile de gresie. Iar ciorba din farfurii se mişcă ameninţător şi tacâmurile de metal par nişte monede vânturate într-un buzunar. La capătul culoarului, înainte de liftul ce pare desprins dintr-o altă epocă tehnologică, măsuţa cu mâncare face dreapta. Şi intră într-o sală zugrăvită în alb, inundată de soare şi cu o icoană prinsă pe perete, privind cu îngăduinţă totul. Apoi farfuriile se pun pe mesele din metal, tacâmurile se aranjează unul lângă celălalt, fiecare să aibă trei, lingură, furculiţă, linguriţă, să nu care cumva să lipsească vreunul, iar scaunele se depărtează uşor de mese, îmbiindu-le parcă să-şi onoreze viitorii invitaţi.

E linişte împrejur, o linişte totală, din aia la care visează corporatiştii când spun că vor să vândă naibii tot ce au, să-şi cumpere o căsuţă la ţară şi să cultive roşii sau panseluţe tot restul vieţii. Se mai aud liftul icnind, paşii cuiva care trece sau câte o voce de doctor. Ce spital e ăsta, unde sunt cârdurile de oameni care-şi însoţesc bolnavii peste tot? Unde sunt răcnetele, unde e foiala aia tipică, mese de operaţii şi cărucioare îngrămădindu-se? Unde sunt doctorii care strigă: „La internare!"?

„Vine căldura şi azi", zice una dintre femei. Tocmai a terminat cu aranjarea mesei. Cealaltă priveşte în gol pe geam. „Şi tu te plângeai că tot plouă", adaugă prima, de parcă ar încerca să organizeze un proces de conştiinţă şi pentru sine. Apoi se aşază amândouă şi privesc împrejur, e sala asta pe care au văzut-o de câteva ori pe zi, zi de zi, 365 de zile pe an, în cine ştie câte decenii de prezenţă pe aici. Stau aşezate şi nu zic nimic, ca doi şahişti separaţi de tabla din faţa l