Ani de zile, cît a contat ca politician, Adrian Năstase a fost un sinonim al lipsei de charismă. Însă în noaptea de 20 spre 21 iunie, cînd cu sinuciderea ratată, social-democratul şi-a văzut cu ochii visul de a umple jurnalele de ştiri ale televiziunilor şi paginile 1 ale ziarelor, fără să le plătească sau să le constrîngă pentru asta. A reuşit, în fine, fostul prim-ministru să pună în scenă un spectacol de succes, cu preţul propriului sînge?

Mass-media a vorbit pe cît de mult, pe atît de aproximativ despre lucrurile care s-au întîmplat în miercurea cînd condamnarea lui Năstase a rămas definitivă. Ştim totuşi cu un oarecare grad de certitudine că pistolul – Smith & Wesson, marcă popularizată în mod ironic de Joe Limonadă – fusese adus de fostul premier în birou şi că au existat unu sau mai multe bilete de adio. Premeditarea e o condiţie necesară a spectacolului, dar, pe de altă parte, ce sinucidere nu e premeditată?

DE ACELASI AUTOR Ministrele şi pompa Brandul Moş Crăciun Probleme de imagine - Antonescu, Băsescu, Diaconescu, Ponta Patria ca baby sitter, de 1 DecembriePrintre numeroasele lucruri greu de înghiţit care s-au zis pe segregatele televiziuni politice ale României e şi o teorie a înscenării. Conform acesteia, Năstase ar fi bine mersi, fularul Burberry a ascuns nu rana, ci lipsa ei şi totul s-a făcut, în mod perfid, pentru ca pe Traian Băsescu să cadă o anatemă mare şi urîtă. Teoria e la fel de stupidă ca tentativa de a-l transforma pe Traian Băsescu în autor moral al unei crime care nici n-a avut loc. Sau ca ideea că Adrian Năstase nu s-a împuşcat singur.

Cu alte cuvinte, spectacolul a existat, dar a fost unul greu de înghiţit şi imposibil de pus în scenă de un singur regizor, cum am presupus (de dragul metodei) la început. A fost vorba de o cantitate considerabilă de ură împărţită la doi, pe care caracuda puterii şi cea a opoziţiei