Tradiţia este o federaţie de naraţiuni cu diferite grade de generalitate şi complexitate (grand narratives, dar şi petits histoires) semnificative pentru un grup (familie, comunitate), care se transmit(e) din generaţie în generaţie. Aceste naraţiuni pot privi facerea (poiesis şi techné, dar şi mituri ale genezei omului şi a zeilor), dar şi lumea (inclusiv în sens heideggerian). Astfel, tradiţia explică locul şi rolul fiinţei – individuale şi colective – într-un prezent care pare, altfel, complet lipsit de sens.
DE ACELASI AUTOR Experiment în orizontul tradiţiei O sută de ani de istorie edificată Cine era, cine (mai) este arhitectul? Tradiţia tectonicăCîţiva termeni, pe care deliberat îi voi indica cu numele lor antice, controlează orice tradiţie. În primul rînd, în arhitectură, tradiţia pare să fie constituită din trei ample naraţiuni semnificative: topos, typos şi techné. Prima descrie o ştiinţă a identificării locului şi a pregătirii acestuia în vederea construirii. A doua priveşte opţiunea pentru unul sau altul dintre tipurile consacrate de clădire (best practices) şi, în fine, a treia priveşte opţiunea pentru un mod, considerat optim, de a transpune pe acel sit acea actualizare a tipului. Le găsim la toţi cei vechi şi, în ciuda termenilor utilizaţi, nu voi trimite la grecii antici şi nici la Heidegger sau Norber-Schulz. Avem o aceeaşi structurare şi într-un vechi tratat indian. Un excelent şi foarte detaliat comentariu asupra lui a făcut Jose Jacob în capitolul „Opening the Eye: «Seeing» as «Knowing» in Vastu Sastra (Indian Architectural Theory) according to the Treatise Manasara“ (în A. Perez-Gomez & S. Parcell – editor, Chora Five-Intervals in the Philosophy of Architecture, Montréal: McGill Queen’s University Press, 2007). Toate ritualizate şi presupuse ca revelate, operaţiunile sînt următoarele: a) identificarea sitului; b) trasarea axelor semnifi
