Ce aş fi scris, dacă aş fi ales să scriu pînă acum despre drama lui Neşu

M-a bucurat mereu avalanşa de gînduri bune adresate de români lui Mihai şi m-am limitat mereu la a le citi în liniște, fără să scriu. Asta pînă acum, cînd a trecut mai bine de un an de la groaznica lui accidentare. Dacă ar fi fost s-o fac imediat după, cu ochii pe mesaje și fără falsă ipocrizie, asta ar fi însemnat să scriu.

“Cum am fi trăit accidentarea, daca ea s-ar fi petrecut pe un stadion din țara lui.” Într-un derby Dinamo-Steaua, spre exemplu.

În timpul meciului

Suporterii ar fi huiduit în cor prăbușirea, convinși fiind că Mihai simulează. “Războinicii” de la Dinamo n-ar fi fost de acord cu cîștigarea meciului în maniera asta, steliștii n-ar fi înțeles cum poți să tragi de timp cînd eşti condus. Chestie de onoare şi mîndrie, pur şi simplu.

Un jucător al gazdelor s-ar fi repezit la el, l-ar fi apucat de o mînă şi ar fi încercat să-l ridice impulsiv de pe gazon. Asemenea scene au loc şi de două ori într-o partidă.

Alexandru Tudor ar fi oprit jocul, dar nu pentru a permite echipei medicale să intervină, ci pentru a-i acorda cartonaş galben pentru simulare. Cu arbitrul nr. 1 nu te joci, indiferent cum te cheamă!

Camerele de televiziune ar fi insistat pe prim-planuri cu Mihai în agonie, pentru că ele nu fac nimic altceva decît să redea exact ce se întîmplă, atunci cînd se întîmplă, fără false pudori. În nici un caz n-ar fi intrat publicitate.

Galeria “cîinilor” n-ar fi ratat momentul să se răzbune pentru scandarea rivalilor cu ușa din tavan a lui Cătălin Hâldan. Cel mai probabil refrenul ar fi fost: “Uite-l cum moare, uite-l cum moare, și pe noi în COT ne doare!” Le auzim frecvent pe amîndouă, evident pe ultima modificată. Știți cum!

Din tribune n-ar fi lipsit nici strigătele celor pe care ultrașii îi numesc simbolic “cetățeni”. Unul dintre ace