Sunt câteva lucruri pe care Cezarina Riley le ştie despre România: că până la nouă ani a locuit la Casa de Copii nr. 6 din Bucureşti şi că în dosarul ei familial scria aşa: mama - prostituată, tatăl - necunoscut. Se gândeşte că e posibil ca ea să fi fost un accident în viaţa lor. Dar, la fel, e posibil să fi fost dragoste. Pe Cezarina Riley (30 de ani) n-o mai ajută cu nimic să afle răspunsurile.
Cezarina Riley a fost adoptată în 1991 de o familie de englezi. Acum are 30 de ani și locuiește în Birmingham
Primii ei nouă ani n-au însemnat decât foame, frig şi bătaie. Încă mai are în minte o imagine: o cadă cu apă rece, iar îngrijitoarea o lovea în cap cu duşul pentru că îndrăznise să se murdărească: "N-am fost probabil norocoasă că am stat atât de mult acolo, pentru că încă mai am aminitri, în timp ce alţi copii au fost adoptaţi de mici, fără să trăiască cu acest chin".
Pe ecranele englezilor
În 1990, când televiziunile străine veneau să filmeze ororile ceauşiste, ziariştii se opreau, bineînţeles, în orfelinate. Era ca în zilele porţilor deschise - copiii, uscaţi de foame, erau scoşi din pătuţurile lor şi băgaţi în faţa camerelor. Nimeni nu-i oprea să repete în şir acelaşi lucru: mizerie, boli, păduchi, subnutriţie, moarte. Soţii Jean şi Peter Riley, din Staffordshire, stăteau pe canapeaua lor din living. Imaginile din orfelinatul din Bucureşti rulau ca un film de groază. Pe ecran a apărut şi Cezarina. A fost momentul în care Jean, funcţionar la poştă, şi Peter, poştaş, s-au hotărât să vină în România, s-o adopte. Mai aveau doi fii acasă.
Cât de departe ajungi de dragul unui copil
Povestea adopţiei a făcut, la începutul anilor '90, turul Angliei. Jurnaliştii britanici scriau despre soţii Riley precum scriu acum despre adăposturile de animale de la noi: vin străinii şi pleacă cu câte-un maidanez a