Când "Alianţa DA" a câştigat alegerile din 2004, PNL-ul şi PDL-ul de atunci au primit din partea electoratului un cec în alb pe baza unor promisiuni care, dacă ar fi fost duse până la capăt, ne-ar fi ajutat în 2012 că trăim într-o Românie cu ceva mai puţine cusururi decât ne obişnuise ţara asta de la Revoluţie încoace.
Aburii puterii se dovedesc însă mult mai nocivi decât aburii alcoolului, iar la începutul acestui an PDL a decontat cu vârf şi îndesat factura tăiată de românii care s-au simţit păcăliţi. De cealaltă parte, şi PNL se găseşte, la aproape un deceniu de la momentul euforiei din 2004, într-o situaţie greu de imaginat.
Excitate de aromele puterii, ambele partide au rupt imediat legătura cu electoratul şi cu aşteptările de bun simţ ale unui public sătul de lentoarea cu care progresează România.
Deşi a promis, PDL nu a renunţat la politizarea din administraţie, a perpetuat moda cuplării clientelei de partid la resursele statului şi nu a purces la acele reforme interne, menite să-i arunce peste bord pe corupţii din partid.
Din contră, pentru că vede corupţia doar în alb şi negru, Monica Macovei s-a "bucurat" adesea de o atenţie sporită din partea unor colegi. Acei colegi care nu obosesc să caute soluţiile optime pentru a o marginaliza şi a o ţine la distanţă de jocurile balcanice de culise care i-au făcut "mari".
La PNL e chiar mai simplu. Când au avut şansa să dea un prim-ministru, pe Călin Popescu-Tăriceanu, liberalii s-au ţinut departe de ideea unei reforme abrupte şi necesare a cheltuielilor statului, de pildă.
Asta, deşi creşterea economică din acei ani ar fi făcut totul mult mai suportabil - şi atunci, şi după 2009 -, când România, pentru a evita capcana de tip Grecia, a fost obligată să treacă în condiţii mult mai vitrege la limitarea traiului din bani pe care nu îi are.
Iar mai recent, de când somnul raţiunii l-
