Scrie Marin Preda în Viaţa ca o pradă: „Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă cînd o anumită întîmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist." Sursa: EVZ
"Era multă lume în casă, fiinţe mari aşezate în cerc pe scaune mici şi care se uitau la mine cu priviri de recunoaştere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, eşti de-al nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: «Lăsaţi-l în pace! Na, mă, şi pe-asta!» Şi cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pîine mare şi rotundă şi mi-a întins-o. Atunci mi-am dat sama că ţineam strîns ceva în braţe, tot o pîine, şi că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mîna pe pîinea de pe masă care era a tuturor şi nu mai vroiam să dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toţi, în loc să mi-o ia cu forţa, cum furioşi se pare că vroiau ceilalţi, făcîndu-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: «Ia-o, mă, şi pe-asta!» Parcă m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toţi liniştit şi am pus încet şi cuminte pîinea din braţe pe masă. Nimeni nu mai m-a luat după aceea în seamă, au început să rupă din ea şi să mănînce“.
Marele scriitor, deopotrivă unul dintre cei mai mari gînditori din istoria literaturii române, foloseşte această secvenţă pentru a dezvălui că aventura conştiinţei începe, pentru om, în clipa cînd îşi înfrînge instinctele de acaparare şi, fireşte, instinctele în general.
Eu însă, ori de cîte ori am citit pasajul din "Viaţa ca o pradă", am izbucnit în rîs şi n-am căzut în melancolie meditativă, cum ne îndemna Marin Preda.
Şi asta deoarece, imaginîndu-mi secvenţa am văzut în gestul puradelului de a lua ditamai pîinea de pe masă, din faţa celorlalţi, prostia lăcomiei.
Copilul nu se mulţumea cu o felie de pîine, voia toată pîinea, doar numai a lui, chiar dacă ar fi vomitat încercînd s-o halească în întregime.
O asemenea lăcomi