La început se dispreţuiau, iar tot ce îşi doreau, şi unii, şi ceilalţi, era să cîştige alegerile. Atît. După un timp, au ajuns să se antipatizeze. Nu a trecut mult şi au început să devină enervanţi unii pentru ceilalţi. În final, au plonjat cu voluptate în ură, aşa cum se aruncă toţi participanţii la o petrecere jazzy în piscină, în toiul nopţii, cu chiote şi confetti, cuprinşi de un entuziasm drogat şi orbitor. Deja, să cîştige alegerile nu mai era suficient. Au ajuns să-şi dorească unii altora extincţia. Un cărturar cu apucături ciudate, care număra cuvintele crezînd că frecvenţa unora dintre ele exprimă cel mai bine starea reală de spirit a cetăţii, a anunţat că cel mai folosit cuvînt în spaţiul politic este „bătaie“, cu variantele sale „a bate“ (care devenise echivalent cu „obligaţie morală“), „a se bate“ (care devenise echivalent cu „onoare“) şi „bătălie“ (care devenise echivalent cu „competiţie“). Nu mai era suficient să învingi, ci trebuia să cauzezi suferinţă şi distrugere totodată adversarului. Victoria în sine nu mai însemna nimic, dacă nu aducea cu ea şi anihilare. Victoria nu mai putea fi „la puncte“, aşa cum era normal în alegeri, ci trebuia măsurată în victime şi eliminări. E adevărat că se pot auzi, prin oraş, păreri tipic dîmboviţene: de fapt, se înţeleg între ei în spatele uşilor închise, acolo e o mare frăţie, toată ura este aşa, la televizor, pentru proşti, să creadă lumea. Însă Dumnezeu ştie bine că nu era aşa deloc. Duşmănia era reală, imensă şi intensă.

DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi paceDe mai multă vreme există, totuşi, un punct comun între cele două tabere. Convingerea că ura şi exaltarea ei a atins cote alarmante face unanimitate – la fel şi dorinţa tuturor de a opri această escaladare a urii, care nu poate duce decît la tragedii. Cu cîteva luni în urmă, apăruse şi prima amen