Habar nu am ce se întîmplă cu ţărişoara noastră, asta aş fi tentată să spun. Dar lucrînd atît de mult cu românii, cu românii trecutului, bineînţeles, ştiu că avem aşa un mare dispreţ pentru valorile prezentului şi aşteptăm moartea pentru a ridica statui şi veşnice pomeniri celor care ne-ar fi putut fi de folos pe pămînt şi în timpul vieţii. Dar invidia şi dispreţul nu prea ne dau pace şi ne place cu mare aviditate să dărîmăm şi mai ales să trăim în obscuritate şi mizerie, pentru a avea de ce ne văicări. Că dacă ne-ar fi bine, n-am avea de ce ne văita, or noi – noi românii – vrem să ne văităm, să fim victime, să ne batem cu pumnii în piept că noi am fost aici la Porţile Orientului, veşnici apărători ai celorlalţi, dar niciodată apărători ai noştri.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocăriŞi iată: sînt un client obişnuit al Arhivelor Naţionale de prin 1998, aşa că am prins multe vremuri şi m-am plîns de multe dintre ele, în paginile revistei Dilema veche, şi am scris despre unele dintre aberaţiile sistemului militarizat şi contraproductiv. Am prins frigul, accesul limitat la documente, accesul şi mai limitat la originalele documentelor vechi, mormăiala portarilor, imposibilitatea de a face fotocopie (deşi la primul xerox din colţ regăseam adesea tovarăşi de-ai lor cu fotocopiile sub braţ) sau interdicţia de a intra cu laptopul în sala de lectură. Transcriam la documente pînă cînd mîna îmi înţepenea, fiindcă mi se explicase că nu pot avea computerul cu mine pentru că aş încuraja „lupta de clasă“. Da, chiar aşa. „Dacă v-aş permite dvs. să intraţi cu laptopul, asta ar însemna că i-aş defavoriza pe cei săraci care nu-şi permit un astfel de instrument. N-aş încuraja eu şi mai mult sărăcia pensionarilor care vin aici să-şi caute familiile?“, mi-a explica