(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 73, iun 2012)

Plagiatul reprezintă însuşirea ideilor, a metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau a textelor unei alte persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentîndu-le drept creaţie proprie.

Autorul real poate fi o persoană, o organizaţie, sau poate include mai multe persoane sau organizaţii, inclusiv o comunitate de contributori - precum Wikipedia. Indiferent de tipul autorului real, şi de forma de publicare (anonimă, sub pseudonim sau sub numele real), preluarea creaţiei acestuia fără specificarea corectă a sursei reprezintă plagiat. De asemenea, plagiatul este distinct de încălcarea drepturilor morale ale autorului sau de încălcarea drepturilor de autor. De exemplu, susţinerea publică a unei lucrări de diplomă cumpărate de la o firmă specializată în redactarea lucrărilor de diplomă reprezintă plagiat - deşi nu încalcă nici un fel de drept de autor sau de proprietate intelectuală.

În zilele noastre, plagiatul este accentuat de Internet şi de uşurinţa de a prelua online lucrări de doctorat, de cercetare, articole, idei, imagini. Plagiatul bazat pe texte din reţea este denumit în prezent plagiat online.

Aş putea continua mult şi bine cu etimologia, diferenţele dintre SUA şi România, ce sînt detectoarele de plagiat etc. din articolul din Wikipedia dedicat problemei. Aş face exact ca elevii români, precum o parte dintre studenţi, profesori, persoane publice, de la miniştri la procurori sau uneori magnaţi ai resurselor naturale şi ai lumii media. Ultimele luni au adus pe prima pagină frauda intelectuală. Din păcate, ea nu se limitează doar la domenii precum drept sau informatică, ea este stafia care bîntuie (şi) România. Dar această metaforă e tocită şi nu ne ajută cu nimic. Mai interesant este faptul că în România există din 2004 o lege privind buna conduită în