Daca un animal politic isi pune in cap sa devina om de stiinta, distanta dintre gand si fapta e lipsita de importanta pentru ca bestia controleaza resursele, mijloacele si fiintele necesare atingerii scopului personal. Ca orice mare devorator, monstrul comanda sa i se serveasca intelect de cea mai buna calitate stiintifica. Nimic nou sub soare intr-un asemenea act de antropofagie. Potrivit scriptelor oficiale, in ziua de 8 decembrie 1967, Elena Ceausescu, pe atunci director al Institutului de Cercetari Chimice (un bastion al stiintei romanesti), a sustinut in sedinta publica disertatia intitulata „Polimerizarea stereospecifica a izoprenului". Pe baza cercetarii teoretice si experimentale prin care s-a urmarit obtinerea unui cauciuc sintetic, cu proprietati cat mai asemanatoare cauciucului natural, tov. ing. Elena Ceausescu a primit titlul stiintific de doctor-inginer in specialitatea „tehnologia chimica organica". Procesul-verbal al sedintei rezuma sau implica un set de minciuni pe cat de gogonate, pe atat de graitoare pentru mentalitatea animalului politic dornic sa cucereasca sfanta cetate a stiintei. Povestea complicata a doctoratului Elenei Ceausescu poate fi redusa la cateva aspecte esentiale si elocvente pentru degringolada vremurilor noastre. Primul dintre acestea, cel mai inspaimantator prin efecte, este ca autorii reali ai contributiei stiintifice gratie careia s-a putut fabrica un cauciuc sintetic mult mai bun decat cel care exista la vremea respectiva pe piata au incheiat un pact cu diavolul. Prin acest pact, o fiinta pentru care silabisirea abia devenise cea mai insemnata achizitie cognitiva a ajuns o somitate stiintifica, o doamna ale carei contributii au fost, in timp, rasplatite cu doctorate honoris causa conferite de mari universitati. Dincolo de odiosul fals auctorial, ne mai intereseaza pozitia extrem de incomoda in care au fost pusi - in calitate d