● Carlos Bica & Azul, Look what they’ve done to my song, Enja Records, 2003.
Îndrăzneala muzicii experimentale are adesea două tăişuri, cel cu care îl zgîndări pe ascultător, în speranţa că îl vei face sensibil la neobişnuitul pe care i-l propui, şi cel cu care rişti să te tai singur în palmă, cînd ascultătorul îţi percepe muzica drept o agresiune pe care nu e obligat să o suporte. Contribuie la apariţia acestui risc şi faptul că, adesea, experimentalul se întîmplă la marginile terenului de joacă al muzicii. Bunăoară în sfera minimalistă, unde ascultătorul e chemat să completeze cuvintele lipsă din frînturi de fraze găsite pe un pergament deteriorat ori, în cazuri mai nefericite, în sticluţa aruncată de cîte un artist naufragiat pe marea propriei ambiţii. Sau în sfera… maximalistă, unde ascultătorul e luat cu asalt de zgomot şi e obligat să facă ordine în fluxul de şabloane suprapuse care se prăvălesc asupra lui. Adesea, această polarizare a tentativelor experimentale sfîrşeşte prin a marginaliza muzicienii în ghetto-uri nu foarte tentante pentru ascultătorul de ocazie. Strategii prudenţi însă vor căuta să fie experimentali fără a ieşi din zona normalităţii statistice.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo La Carlos Bica experimentul e subtil, iar dacă îl ratezi, nu e nici un bai, rămîi cu un jazz molcom, antinevralgic. Unele piese au rădăcini în afara jazzului, însă cu greu pot fi numite coveruri, sînt mai degrabă prelucrări de teme, bunăoară imnul flower-power „What have they done to my song, Ma?“, folkul portughez „Clara Linda“, cîntecul tradiţional sefardic „Durme“, ori teme muzicale din filmele lui Buster Keaton („The Navigator“ şi „Chao“). Aceste surse indică preocupările colaterale ale lui Carlos Bica, consacrat în Portugalia prin coloane sonore pentru teatru/film şi pentru colaborări de natură folclo
