(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 73, iun 2012)
Michel Houellebecq (n. 1958) este unul dintre cei mai importanţi autori francezi contemporani. A studiat ştiinţe agronomice la Institutul Naţional de Agronomie Paris-Grignon şi cinematografia la Şcoala Naţională Superioară "Louis Lumiere", pe care a abandonat-o înainte de obţinerea diplomei. A debutat ca poet, dar s-a consacrat ca autor de romane. În 2010 a obţinut Premiul Goncourt pentru romanul Harta şi teritoriul. Printre cele mai importante cărţi ale sale se numără: Extinderea domeniului luptei (1994), Particulele elementare (1998), Platforma (2001), Posibilitatea unei insule (2005), Inamici publici (în dialog cu Bernard-Henry Lévy; 2008). Ediţiile româneşti ale cărţilor sale au apărut la Editura Polirom.
Cel mai cunoscut autor francez contemporan are un nume greu de pronunţat şi greu de scris. Cu toate acestea, e citit şi citat peste tot în lume. Nu dă nici un semn că ar vrea să fie simpatic, dar e adorat de cititori. Foarte adesea, atitudinile sale politice nasc controverse; scriitorul se exprimă rar în public, dar atunci cînd o face, loveşte cu o replică neaşteptată şi dispare înainte să mai poată fi interpelat. Cei care îl detestă - sînt destui - îi reproşează stilul prolix, atmosfera (post)apocaliptică a romanelor, incorectitudinea politică. De fapt, Michel Houellebecq e scepticul total. Şi excentricul absolut. Trebuie luat în serios cînd scrie, nu cînd vorbeşte...
Cărţile dumneavoastră se citesc uşor şi greu în acelaşi timp. Romanele sînt o plăcere şi un calvar, deopotrivă. Cum e pentru cel care le scrie?
Resimt o oarecare plăcere atunci cînd scriu. Nu e o plăcere enormă. Cînd scriu, devin foarte agitat. Sau nervos.
Cartea e spaţiul libertăţii totale, aţi afirmat. Simţiţi scrisul ca pe o formă de eliberare, sau ca pe o constrîngere?
Lectura, într-adevăr
