În România ultimilor ani, educaţia pare a avea de dus poveri din ce în ce mai grele. Privesc cu compasiune către toţi cei implicaţi în formarea copiilor şi tinerilor – părinţi, dascăli, artişti, scriitori, angajaţi ai instituţiilor de cultură şi educaţie – şi văd cum sarcinile lor devin din ce în ce mai dificile, din ce în ce mai greu de pus în practică. Eforturile de a păstra standarde onorabile în educaţie sînt uriaşe: zilnic, de atîţia ani, se duc războaie cu aroganţa, dispreţul, prostul-gust, ignoranţa liderilor de orice fel, de la cei ai televiziunilor pînă la cei ai parlamentului, guvernului, preşedinţiei. Cu gustul lor devorator pentru manele, telenovele, scandal (şi linşaj) de presă.
DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajosDe unde să începi munca de formare a unui copil, într-o ţară în care preţul cunoaşterii, al culturii, al pregătirii intense pentru o meserie sau alta este unul foarte scăzut?(O ţară în care educaţia a devenit o formă de protest împotriva celor care o conduc.) Un adult responsabil cu educaţia unui copil, fie el părinte sau profesor, priveşte în jur spre lumea care-l guvernează şi pricepe curînd că miza nu mai e numai aceea de a-l învăţa să scrie şi să socotească. Obiectivele lui şcolare sînt departe de a se mai rezuma la poezia romantică sau războaiele daco-romane. Îngrijorările lui sînt altele decît cele date de muţenia tînărului în faţa logaritmilor sau a hărţii lumii.
Nu, bătălia e în altă parte, iar strategiile adecvate sînt mai greu de încropit: un adult responsabil cu educaţia unui tînăr în România de azi trebuie să-şi construiască argumente puternice cu care să-l convingă că şcoala îi este cu adevărat de folos. Că trebuie să înveţe, chiar dacă cei bogaţi din jurul lui nu au şcoală prea multă. Că un doctorat înseamnă un titlu de prestigiu, obţinut cu mult efort, un titlu care,
