Succesul filmului britanic The Full Monty (1997), regizat de Peter Cattaneo (film care a cîștigat premiul Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră originală, compusă de Ann Dudley și premiul BAFTA pentru cel mai bun actor în rol principal atribuit lui Robert Carlyle), a condus la „nașterea” musicalului omonim, creat pentru scenele de pe Broadway, pe un admirabil text semnat de Terrence McNally și pe muzica lui David Yazbeck. Problemele cu care se confruntă personajele sînt transportate în mediul american, mai precis în Buffalo, New York (identitățile personajelor fiind schimbate și ele în consecință) și, după cum se va observa cu ușurință, ele nu diferă prea mult de mediul de origine.
Inițiativa montării musicalului The Full Monty la Teatrul Național din Timișoara în stagiunea 2011-2012 racordează peisajul teatrul românesc la diversitatea de pe scenele internaționale. Faptul că un astfel de musical este integrat în repertoriul unui teatru dramatic este un exemplu pe care ar trebui să îl ia în calcul și directorii altor teatre din România, în care problematica repertoriului pare trasă în serie, într-o redundanță îngrijorătoare. Regia și coregrafia spectacolului sînt semnate de Răzvan Mazilu și, trebuie să recunoaștem, e dificil să ne gîndim la cineva mai potrivit pentru un asemenea demers, avînd în vedere că există o știință a musicalului, o metodologie de armonizare a planului interpretării actoricești cu expresivitatea corporală și cu veleitățile de intepretare performantă a muzicii unui spectacol de acest gen. Știu, nu ar trebui să existe ruptură în general între aceste aspecte. Cînd spun prezență actoricească, e pleonastic, în principiu, să aduc în discuție și ceea ce se întîmplă în scenă la nivelul prezenței corporale sau cu privire la calitățile vocii unor artiști. Din păcate, în România, în prea multe cazuri, actoria rămîne în sfera unor scindări la a
