Ne-am luat cu impostorii sinuciderilor şi nu am notat aici că a trecut cu bine, deci miraculos, ziua de 16 iunie, ziua lui Leopold Bloom. Remediez, tardiv, această impardonabilă scăpare.

Vă mai interesează James Joyce, la 130 de ani de la naştere? Poate că ar trebui. Şi poate că răspunsurile la întrebarea „Ce naiba vrea acest Joyce?" încep de la „Oameni din Dublin", nu de la „Ulise". Textele din volumul „Oameni din Dublin" au fost scrise în zorii secolului XX. Artistul era, deci, la tinereţe - au fost decenii nebune în care şi-a urât oraşul, a fugit de el şi de idealurile lui; l-a revizitat apoi, întâi în memorie, fără furie, melancolic şi poate resemnat în faţa lipsei de glorie a farmecului său.

Unele texte („Eveline", „Doi tineri galantoni", „Un caz dureros") sunt excelente, dar ar fi putut să aibă şi un alt autor. Ambiţia declarată a volumului era să dea acestui mare oraş locul său pe harta culturală a lumii.

Joyce însuşi admite că a vrut să scrie „o istorie morală a Irlandei". A luat străzile, trăsurile, felinarele, ploile, berile, rugăciunile, strigătele fără ecou, pasiunile şi trădările oamenilor din Dublin, le-a decojit nenorocirile cum decojeşti o portocală, parcă în glumă, i-a târât prin slujbe care abia îi lăsau să nu moară de foame, i-a pus să facă filosofia sângelui şi a păcatelor, să ducă în spate mormintele strămoşilor şi să-şi bea visele de libertate, apoi a făcut din toate astea o declaraţie universală de iubire şi de ură, adică a dat din nou viaţă, ca un Dumnezeu ceva mai tolerant cu viciile, poate chiar ceva mai înţelept. Nu e puţin, dar nu aici e cheia. Gândiţi-vă că veacul cinematografiei abia începuse. Acum gândiţi-vă că Joyce face scurtmetraje, dar că nu lucrează cu imagini, sigur, acum descrie o mustaţă cochetă, acum un preot mort, acum mai multe smochine, dar nu, el nu trăieşte din aceste imagini, el montează emoţiile ca