Primăvara arabă – sau „trezirea arabă“, cum a mai fost numit` – a declanșat un entuziasm cu accente de delir uneori, exact așa cum s-a întîmplat cu revoltele de stradă din 2009 în Iran. Acum i-a luat locul o dezamăgire pe măsură, însoțită de discursuri despre democrație, golite de fond.

În 2011, nu era greu să fii entuziasmat de mişcările populare din Orient. Era suficient să citeşti postările pe Facebook sau să fii, de exemplu, în mijlocul mulţimii în Piaţa Tahrir. Din iarna lui 2011 pînă acum, lucrurile s-au schimbat atît de mult, au ieşit la iveală atîtea manevre subterane, încît în locul entuziasmului şi a uimirii că regimuri aparent infailibile au căzut, a apărut o stare permanentă de confuzie, dacă nu chiar de dezamăgire. Da, e adevărat, spun unii, tranziţia spre democraţie nu e uşoară. Cînd nu ai în trecut decît timide reflexe democratice iar exerciţiu – deloc, drumul este cu atît mai dificil. Poate tocmai de aceea, dacă iniţial, în Egipt, de exemplu, se striga pe străzi „libertate“ şi „democraţie“, de ceva vreme se vorbeşte mai mult, ca ţintă, despre un sistem multipartit. Iar pluripartitism nu înseamnă neapărat şi democraţie în accepţiunea occidentală. Bilanţul Primăverii arabe, chiar dacă era nerealist de aşteptat să fie cu totul pozitiv, e departe de a fi măcar mulţumitor. Însă, aşa cum entuziasmul exagerat era simplist, la fel de simplistă este şi abordarea că totul e pierdut. Aşa s-a întîmplat în cazul revoltelor postelectorale din Iran în 2009, cînd cea mai mare parte a opiniei publice internaţionale s-a grăbit să vadă o revoluţie care urma să răstoarne regimul, pentru ca apoi, după înăbuşirea în sînge a protestelor, să renunţe cu totul la a mai vedea ca viabilă orice formă de opoziţie, fie ea şi firavă, în republica islamică.

Alegeri imposibile

După toate luptele de stradă din 2011, după toate tensiunile şi ciocnirile care au urma