Mărturisesc că, fără să fie favorita mea la Euro 2012, am ținut cu Portugalia în fața Spaniei. Sincer, n-aș putea spune de ce. Poate pentru că nu mă mai încîntă stilul Spaniei de a plimba la nesfîrșit mingea de parc-ar juca handbal pe semicerc, un manierism ce riscă să-i agaseze pe din ce în ce mai mulți. Nu vă mirați, cînd devine loc comun, și perfecțiunea obosește, chiar și ea poate plictisi!
Cred că am ținut cu cine trebuia deoarece, cu excepția reprizelor suplimentare, dominate de Furia Roja, Portugalia n-a fost cu nimic inferioară infinit mai galonatei ei adversare. Dimpotrivă, a arătat mai vie, mai insistentă și mai periculoasă. După chipul și asemănarea lui Cristiano Ronaldo, mai fîșneață, de unde și convingerea că, dacă s-ar fi punctat ca la box, judecătorii ar fi declarat-o în unanimitate învingătoare pe baza primelor 90 de minute. Din păcate însă, însuși Ronaldo a irosit o ocazie imensă în buza prelungirilor și Portugalia a ieșit din scenă. Cu fruntea sus, dar a ieșit.
Îndrăznesc să scriu că spaniolii, e o părere, nu un verdict, au obținut calificarea și cu ajutorul unui dram de noroc. A acelui strop care separă izbînda de înfrîngere și pe care nu reușești să-l explici totdeauna. Ori nu reușești niciodată. El te ajută sau te ocolește, se întîmplă și atît. Reconstituiți filmul deznodămîntului de pe Donbass Arena și o să gîndiți la fel: Bruno Alves și Fabregas au șutat pe rînd în bară de la 11 metri, numai că mingea portughezului a sărit înapoi în teren, pe cînd cea trimisă de spaniol s-a strecurat în poartă! Numai 2-3 centimetri, hai 5-6, au dus fericirea într-o tabără și disperarea în cealaltă.
Probabil că și Vicente Del Bosque a simțit că formația lui, în absența unui vîrf de meserie, se va descurca mai greu și din pricină că Bento și băieții lui o studiaseră cu lupa. Practic, o învățaseră ca pe-o poezie. Iată de ce, dorind să dinamize
