Zilele aceste, fiind pironit in fata sticlei televizorului, am trait impresia ca ma intorc inapoi in timp, nu in perioada lui Ceausescu — asa cum am crezut pana de curand —, ci mult inaintea lui, pe la sfarsitul anilor patruzeci.

In primavara anului 1990 — sa fi fost prin aprilie — am cunoscut-o pe Alexandra Sidorovici, faimoasa “acuzatoare publica” din perioada teribililor ani ’46-’47, cand tancurile sovietice huruiau inca pe caldaramul strazilor bucurestene. Era o batranica incovoiata, fragila, cu niste ochi albastri ca sineala, care ii tradau originea britanica (maica-sa era englezoaica). De meserie inginer petrolist, Alexandra a activat in Partidul Comunist inca din ilegalitate. Era cocheta si purta numai pantofi cu toc inalt si blana de vulpe argintie neglijent aruncata pe umeri. Asta n-a impiedicat-o, dupa ce a devenit procuror al puterii bolsevice in 1945, sa trimita la moarte sau la ani grei de temnita tot ce a avut mai bun Romania interbelica. Am cunoscut-o acasa la Tache Brucan — sotul Alexandrei Sidorovici — in timp ce ma imbia cu o felie de tarta. Batranica din fata mea nu mai amintea cu nimic de “hiena” de altadata.

Acum cativa ani, pe strada Tudor Arghezi fosta Snagov, nu departe de unde locuiesc, am zarit-o (in carne si oase) pe fosta procuroare — si ea bolsevica — Monica Macovei. Cu parul sever strans intr-o coada de cal, imbracata in pantaloni negri sifonati, stropiti cu noroi si zdrentuiti pentru ca ii tara pe jos si ii calca la fiecare pas, mi-a lasat impresia ca e lipsita de cochetarie, mai mult, ca e ingalata. Am urmarit-o ca o umbra incercand, din rasputeri, sa ma stapanesc pentru ca mi-am amintit de povestirea unui ospatar care, pe vremea lui Ceausescu, a avut nesansa de a fi anchetat de procuroarea Macovei. Amaratul lucra la bufetul din Gara de Nord si fusese trecut “la ilicit” pentru ca nu-si declarase bacsisul. In timpul anch