Poezia lui Toma Grigorie, de la Visele cuvintelor, prima sa carte, şi până la recentul volum, Cina cea de toamnă (Ed. DaciaXXI, 2011), refuză lectura inocentă.

Cele trei decenii care au trecut de la anul debutului editorial nu marchează etape lirice distincte. Creaţia literatului craiovean, crescută din nelinişti şi interogaţii, angoase şi iluminări, jubilaţii şi autodevorări, aparţine aceleiaşi vârste a credinţei în forţa cuvintelor de a modela universul. Este necesară, aşadar, o iniţiere în secretele ritualuri ce transformă iluzia în realitate. „Salturile mortale” fără plasă de siguranţă ale metaforei, atunci când versurile sunt lăsate pe seama „schimbului de noapte al poeziei”, când totul devine posibil sub cupola magicului „circ” nocturn, se cer descifrate într-un regim special al urgenţei. Eul se află într-o competiţie torturantă cu timpul, este înconjurat de semne fatale („lişiţe negre”, „mâl”, genuni), himerele finitudinii îi solicită împotrivirea sau, dimpotrivă, acceptarea, potrivit unei tensionate dialectici a identificării cu elementele primare.

Poemul liminar al ultimului volum are tonalitatea gravă a epitafului: „pe urmele lăsate de Iisus pe ape / pătrund în eter / cu fiecare clipocit de undă”. Acvaticul (marea, fântânile, apele adânci, râul, izvorul, ploaia) devine un ecran pe care se proiectează viziunile negre ale conştiinţei ce se zbate la limita morbidului, fără a se pierde, totuşi, în labirinturile abandonării de sine. Captiv al unei călătorii spre necunoscut, poetul clamează pierderile esenţiale cauzate de implacabila trecere, de neopritul râu care „rupe hălci întregi / din malul trupului”.

Existenţa, privită retrospectiv, apare ca povară (greii desagi de timp purtaţi în spate) şi provoacă fie lamento-uri bine temperate („câte patimi mai am de-ndurat/ câţi sori de sânge mai curg în scăpătat?”), fie strigătul de satisfa