Când americanii şi israelienii au plantat, în 2008, un virus în centrala nucleară iraniană de la Natanz, informaticienii sabotori au avut o sclipire de geniu. Pe lângă faptul că programul spion prelua controlul centrifugelor şi le făcea să se autodistrugă, acesta mai trimitea şi informaţii false către camera de control, aflată la câteva etaje mai sus, care semnalau că totul decurge normal.

De aceea, în scurt timp, operatorii au început să se îndoiască nu doar de calitatea materialelor din care erau făcute centrifugele ci şi de instrumentele pe care se bazau pentru a controla întregul proces. Disperaţi că la 20 de metri sub ei centrifugele plesneau ca boabele de porumb în cuptorul cu microunde, în timp ce monitoarele îi linişteau că totul funcţionează ca la carte, şefilor de la Natanz nu le-a mai rămas altceva de făcut decît să planteze în zona cu probleme santinele cu staţii radio, care să raporteaze continuu ce vedeau cu ochii lor.

Soluţie ce nu a reazolvat însă problema, pentru că o centrală nucleară nu poate fi monitorizată şi apărată ca o cetate medievală. Consecinţa: întregul proces tehnologic a încetinit până la punctul în care termenul de obţinere a uraniului îmbogăţit necesar programului de înarmare nucleară ar fi trebuit decalat cu cîteva sute de ani.

Mi-a venit în minte acest episod vineri dimineaţa, cînd l-am văzut pe Liviu Pop, ministrul Educaţiei, dând buzna peste membrii Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU), aflaţi în şedinţă pentru a stabili dacă premierul Ponta a plagiat sau nu.

După cum se ştie deja, demersul profesorului de liceu din Vişeu de Sus, ajuns ministru cu două portofolii prin graţia liderului PSD, a fost acela de a le comunica personal academicienilor şi profesorilor care verificau teza de doctorat a şefului său că nu mai au dreptul de a se pronunţa asup