"Cel mai cumplit viciu al omului este laşitatea", scria Mihail Bulgakov în "Maestrul şi Margareta".
Pontius Pilat întruchipează în roman răul absolut pentru că refuză orice responsabilitate în drama cristică. Spălarea sa pe mâini, neasumarea răspunderii sale ca împărţitor al dreptăţii, duce direct la crucificarea inocentului. Lipsa de reacţie în faţa nedreptăţii este de fapt acţiune în favoarea răului.
Pentru Franz Kafka, cel mai mare păcat al umanităţii este nerăbdarea. Din ea izvorăsc toate celelalte păcate. Omul nu ştie să aştepte, el se comportă ca un copil mic care, ca să ajungă la ce e pe masă, trage de faţa de masă, răsturnând toate farfuriile şi paharele. Personajele sale acţionează prea repede şi prea pripit într-o lume ale cărei legi nu le pot înţelege.
Există nenumărate păcate ale firii umane, şi fiecare dintre ele ar putea fi aşezat într-un centru funest al răului. Daţi-mi voie să fac şi eu o modestă propunere. Fără să mă gândesc mai departe de ceea ce vedem şi trăim zilnic în lumea românească din jurul nostru, sentimentul meu este că, măcar aici, păcatul fundamental, pe care se întemeiază toate celelalte vicii ale omului, este reaua-credinţă.
A fi inteligent şi lucid, a fi informat, a cunoaşte foarte bine faptele, care arată fără putinţă de tăgadă adevărul, şi totuşi a nega adevărul, a-l întoarce pe dos ca pe o mănuşă, a transforma albul în negru şi negrul în alb, a minţi fără să clipeşti, a arunca deliberat în cârca adversarului tău propriile tale defecte – de câte mii de ori n-am văzut toate acestea în spaţiul public românesc? De câte ori n-am fost minţiţi în faţă, de câte ori nu ni s-a impus prin forţă minciuna drept adevăr?
Există în lume mari agregate ale relei-credinţe, care sunt ideologiile. Ele neagă adevărul cel mai evident din motive de strategie politică. Pentru ideolog, adevărat nu e adevărul
