Jurnalist la „Berner Zeitung”, autor al unei monografii despre desţelenirea satului românesc sub buldozerele comunismului (Modernisierung und Tradition. Das Rumänische Dorf 1918-1989, Sankt Augustin: Gardez! Verlag, 2003), poetul elveţian de limbă germană Andreas Saurer a vizitat recent România. L-am întâlnit, singur cu sine, într-un grup gălăgios de invitaţi, la un prezumţios Festival Internaţional de Poezie (Porţile poeziei, Reşiţa, iunie 2012) ce ambiţiona să deprovincializeze poezia românească. Între o manea prezentată ca folclor autentic şi două laudationes în limbajul de lemn al unui culturnik local, am reuşit să descopăr nu doar un prieten pe viaţă al României, dar şi un interesant poet postmodern, gata oricând să vorbească cu condescendenţă despre acest mit cultural condamnat să se demitizeze singur care este poezia postmodernă. Jurnalist de politică externă la cotidianul „Berner Zeitung”, Andreas Saurer este, prin natura vieţii lui exterioare, un obişnuit al cuvântului, dar câtă deosebire între poetul Andreas Saurer şi jurnalistul cu acelaşi nume, ancorat în prezentul perisabil al ştirilor. Pe de o parte, un hidalgo rătăcitor prin haosul propriei interiorităţi, de cealaltă parte un inginer al mecanicii politice, un analist atent al exerciţiului puterii în spaţiul social. Sunt două chipuri sortite să treacă, cum singur o spune, unul pe lângă celălalt: „azi am fost/ în oraş/ şi nu m-am întâlnit cu mine/ am văzut/ elefanţi şi măgari/ am văzut/ curcubeie şi flecari/ şef salutat mamei scris iubita sărutat/ mă întorc din oraş/ …/ de unde să ştiu eu/ când m-am întâlnit cu mine/ azi ori aşa în general (Mutige Brüder). Din această dublă vigilenţă a sinelui, poezia se întrevede ca efectul unei locuiri esenţial dihotomice: „trag/ o linie finală/ încet/ creşte din ea/ o nouă scriere” (Crescendo). Şi astfel, când un ego vorbeşte limbajul unei realităţi anoste, celăl