Ce poate fi mai evident decît un peisaj, s-ar zice. Și totuși, lungi discuții se poartă pe această temă de cel puțin două decenii. Este peisaj ceea ce se află în fața ochilor? Nu, peisaj este ceea ce noi decupăm în acea zonă, prin privire, fotografie, pictură sau prin alte medii: în franceză, distingem între pays, locul în care trăim sau prin care trecem, și paysage. Numai împreună subiectul și lumea creează peisajul, nu separat. Întrebările interesante vin abia după această precizare: ce anume privim, cum, cine este privitorul și ce înseamnă a privi. Dileme academice Diverși cercetători din țările europene (occidentale) și din Statele Unite au denunțat reducerea peisajului la contemplație. Istoric vorbind, peisajul apare în Renașterea italiană, ca fundal al unor scene (mai ales) religioase – deși artă a peisajului a existat și în Anti­chitate, mai ales în superbele fresce de la Pompei –, și este continuat, ca gen pictural fix, în baroc, clasicism, romantism, impresionism și pînă la începutul artei nonfigurative. După Michel Collot (1.), se poate vorbi despre peisaj, însă și în arta contemporană, unde acesta este prezent fără a fi șireprezentat. J.B. Jackson, K. Olwig, Raymond Williams, W.J.T. Mitchell au stabilit că, pentru țările nordice, peisaj era ceea ce se vedea de sus, dintr-un castel feudal sau dintr-un turn de apărare: în primul rînd, funcția militară – „le visible, c’est le visable“ (spune francezul Yves Lacoste (2.)) –, la fel cea politică, pentru că landschaft în germană însemna inițial un ținut (autonom). Contemplația, cînd apare, ar șterge reprezentarea muncii din peisaj și ar exprima doar atitudinea de relaxare a unor grupuri sociale privilegiate. Unei asemenea interpretări extreme – deși nu neapărat false – i se pot opune exemple de călători, străini de loc, anahoreți, privitori marginali față de scena din prim-planul peisajului. Michel Collot ș