Cîteva momente în care am învins oboseala
Necunoscînd, la ora cînd scriu, a doua finalistă, îmi iau de la mine puterea să afirm că aşa cum s-au desfăşurat meciurile de pînă acum, finala ar fi trebuit cumva să se dispute între Germania şi Italia. Indiferent de rezultatul acestei semifinale, ele două mi s-au impus drept echipele cele mai bune - ca să mă exprim fără mult tiki-taka stilistic, căci, nu ştiu dacă aţi observat, avem şi noi, cronicarii plus analiştii, o predispoziţie în scris şi mai ales oral spre îndelunga posesie a adjectivelor şi insistenta prelungire a informaţiilor ca pase între idei mai mult sau mai puţin verticalizate. Există o tiki-taka, ba chiar o ticăială a noastră, a comentatorilor.
În grupe şi în sferturi, Germania şi-a confirmat soliditatea, Italia însă ne-a satisfăcut dorinţa aprigă de a fi surprinşi, pofta nepotolită de surprize. Ele mi-au dat cele cîteva momente de tensiune, în care ne-am învins oboseala şi chiar plictisul: aşa au fost cele 10 minute în care Grecia a egalat şi ne-au trecut prin minte fel de fel de aiureli, pentru ca să revenim pe pămînt printr-o replică serioasă, care, la 4-1, m-a făcut să mă gîndesc că se va ajunge la 5-1, ca să se revanşeze, nu-i aşa?, pentru acel 1-5 din Giuleşti, de care nu putem scăpa nici noi, şi, fireşte, nici ei… Mai mult de 10 minute, ba chiar o repriză întreagă, prima, a durat frumuseţea meciului dintre Italia şi Anglia, poate cea mai bogată în faze de poartă, săltîndu-mă de cîteva ori din fotoliu, ceea ce nu s-a întîmplat prea des. Că Anglia a sucombat în a doua repriză, fără să cadă în noncombat, că a făcut un catenaccio italian de pe vremuri, că a jucat cu gîndul la penaltyuri, că Gerrard nu a mai putut face faţă unui Pirlo tangent cu geniul, toate acestea nu cred că-i dădeau dreptul comentatorului nostru să tragă un asemenea huo la adresa fotbalului englez, numindu-l mincinos şi n
