Ioana Bot, Eminescu explicat fratelui meu,

Bucureşti, Editura Art, 2012, 192 pag.

Săptămâna trecută, nemulţumirea mea avea două cauze. Prima, generică, privea modul silenţios în care sunt înregistrate, mai nou, studiile critice serioase.

Practic, nici o interpretare nu mai face, spuneam, şcoală, fiindcă nu se poate strecura prin puzderia de opinii. (De fapt, simple idei primite, demult, de-a gata.) Dintre toţi cei care-au lăudat superlativ teza recentei cărţi despre Caragiale a Ioanei Pârvulescu, declarându-se convinşi de argumentele autoarei, puţini au tratat-o cum s-ar fi cuvenit. Aderând, adică, intelectual la ea. Chiar în revista noastră, în ancheta dedicată dramaturgului (apărută ca supliment, cu câteva numere în urmă), am citit cu oroare câteva (nu puţine) puncte de vedere denotând, de nu de-a dreptul impostură, măcar primitivism cultural. Frazeologie golită de conţinut, clişee şcolăreşti, provincialism zgomotos. Acestea toate, repet, din partea unor oameni care, în mod public (adică în rubricile pe care le deţin într-o gazetă sau în alta), salută, periodic, noutatea câte unui punct de vedere.

A doua cauză, pe care n-am menţionat-o însă în articolul din numărul precedent, decurgea din faptul că tocmai terminasem de citit cartea Ioanei Bot, Eminescu explicat fratelui meu, care-mi oferea, pe de-o parte, contraponderea şi-mi sedimenta, pe de altă parte, îngrijorarea. Excelent documentată sub raport teoretic (şi, în plus, păstrând intactă coerenţa conceptuală), mişcându-se suplu printre referinţe (şi amendându-le doar atunci când se simte în stare, raţional, să le amendeze), folosindu-se de mecanica ironiei, dar placând-o numai asupra altor mecanici (a emfazei, de pildă), scrisă precis şi curat (voi arăta imediat la ce mă refer).

Inclusiv un anume nenoroc.

E un lucru cunoscut că o nouă etapă în recept