Într-o carte a mea, nu știu care, am publicat poezia „Obositor de fericit”. Nu-mi știu, ca alți autori, pe de rost poeziile. Îmi amintesc uneori versuri aproximative, firimituri de metaforă, frânturi de strofă, autoironii ca acest „Doamne și când mă gândesc că așfi putut să fiu obositor de fericit”. Versul s-ar putea potrivi și bietului meu popor. La câtă avalanșă de griji și mângâieri, și răsfățuri se revarsă asupra lui, ar putea ajunge obositor de fericit, cu glicemia sporită de dulcegării și alinturi, în pericol de diabet zaharat, boală a preaplinului. Și ce nefericire mai mare decât aceea de a fi obligat să fii fericit întruna?! Fostul guvern, în cele șapte variante ale sale pe care le voi numi fără excepție Boc, spune că dacă nu era el, eram în prăpastie acum, eram aproape morți, iar fericirea de azi i-o datorăm. I-o datorăm nu exclusiv, ci parțial, pentru că binele suprem, nemăsurat, chezașul fericirii populare, constructorul și arhitectul dreptului nostru de a o duce bine, chiar excelent, este domnul Băsescu. Altfel eram o nenorocită de Grecie, iadul pe pământ. În iadul ăsta, cu pensii minime de 800 de euro pe lună, am fost și eu de curând și parcă n-așmai fi plecat din iad. Dar decât în iadul Eladei, mai bine în raiul mioritic, unde n-avem bani de doctorii, spitalele au fost desființate ca inutile, școlile sătești au rămas una la șapte dealuri, iar politicienii se bat la sânge să ne știe fericiți. Președintele care gospodărește metodic fericirea noastră a ajuns ce-a ajuns tocmai jurând că vom trăi bine. De pe toate scenele și strapontinele a țipat „Să trăiți bine!”. Și noi ne-am supus.

Domnul Băsescu se ocupă acum, zi și noapte, de compromiterea și demolarea noului Guvern, singurul care i-a fost băgat pe gât de Parlament fără să-l întrebe, fără să-l asculte. De ce? Noul Guvern, spre deosebire de celelalte, unde se aflau patrioți și patrioate (domnul