Fiind un outsider, de fiecare dată am privit jocurile de putere şi de poziţionare (artistică, ideologică, spirituală etc.) din interiorul breslelor şi al lumilor de creatori aşa cum priveşti jocul copiilor.
Fiind un outsider, de fiecare dată am privit jocurile de putere şi de poziţionare (artistică, ideologică, spirituală etc.) din interiorul breslelor şi al lumilor de creatori aşa cum priveşti jocul copiilor.
Tot aşa cum merg cu copilul meu de trei ani în parc, la jocuri, şi observ certurile, falsul plânset prin care în realitate copilul cere ceva anume, plânsetul real atunci când se loveşte de-adevăratelea, luptele, alergăturile, eschivele, micile şmecherii, geloziile, coagularea găştilor, luatul jucăriilor de la altul, ofensele reale, ofensele mimate etc. etc. Iraţionalul altoit pe calcul rapid, ieftin, recursul la sentiment conjugat cu mica ipocrizie. Artiştii, scriitorii, oamenii dedicaţi artelor în general nu sunt altceva decât nişte copii mai mari. Mica ipocrizie devine marea ipocrizie, în cazul unora, dar şi acesteia trecerea timpului îi atârnă un bemol atunci când vorbim de uriaşe talente.
Dincolo de drumurile şi de căutările private într-ale istoriei şi antropologiei religiilor - breaslă care în România are exact aceleaşi probleme precum oricare altă breaslă culturală neaoşă! -, lăsându-i deoparte pe cei câţiva prieteni scriitori şi artişti, am avut două prilejuri de a trăi abundent în mijlocul acestora. Mai întâi ca director al Editurii Muzicale, care aparţine Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Apoi ca redactor-şef al revistei "Adevărul literar şi artistic". Ştiu ce vorbesc, aşadar. De aceea susţin că recenta poziţionare majoritar unitară în ceea ce priveşte statutul Institutului Cultural Român (ICR) este un moment astral cu care nu cred că ne vom mai întâlni prea repede...
Să lăsăm la o parte prostia fără
