Eugen Simion, În ariergarda avangardei. Convorbiri cu Andrei Grigor,

ediţia a II-a, adăugită,

Bucureşti, Editura Curtea-Veche, Colecţia „Interviuri”, 2012, 460 pag.

Îmbogăţită cu aproape 150 de pagini faţă de precedenta ediţie apărută în 2004, cartea de convorbiri a profesorului Eugen Simion cu discipolul Andrei Grigor este, înainte de orice, o autobiografie intelectuală şi o profesiune de credinţă.

Am citit-o cu participare, incitat de multitudinea şi varietatea problemelor puse în joc, ca şi de spectacolul inedit al polemicilor de idei pe care le deschide. Faţă de apariţia precedentei versiuni, cea de acum vine, am impresia, într-un moment sensibil mai favorabil receptării, chiar dacă, institu- ţional vorbind, în 2004 criticul era încă preşedinte al Academiei Române. Eu însumi, multă vreme victimă a unor idei primite de-a gata, aş fi scris altfel atunci decît acum. Ar merita, cîndva, studiate pe larg şi la rece condiţiile în care s-a dezvoltat maniheismul „estetic” postdecembrist, cu consecinţe toxice asupra lumii noastre literare. Una dintre victimele de prim-plan despre care volumul de faţă depune mărturie a fost, alături de regretaţii Valeriu Cristea şi Marin Sorescu, Eugen Simion însuşi, stigmatizat multă vreme ca „apolitic” pentru simpatiile faţă de fostul preşedinte Ion Iliescu. I s-au pus în cont, pentru asta, toate ororile, inclusiv complicitatea la mineriade (!), iar acum cîţiva ani, pe acelaşi fond inchizitorial, criticul a fost chemat la DNA pe motive absolut aiuritoare... Toate acestea sunt relatate aici, iar criticul nu rămîne dator. Nici discipolul Andrei Grigor, vechi comiliton de la „Caiete critice”, n-a fost scutit de amintitul sindrom. Nu-i mai puţin adevărat că, printr- o ironie a istoriei, mulţi acuzatori au ajuns, între timp, să descopere virtuţile apolitismului instituţional şi să acuze stig