În casa bunicilor, lângă fereastra mare din sufragerie, îşi avea locul, împreună cu multe alte plante ornamentale, un ficus.
Era mare, frumos şi trezea admiraţia oaspeţilor. După dispariţia bunicului, bunica şi-a amenajat un loc de linişte (compus dintr-o măsuţă şi un fotoliu) chiar lângă acest ficus. Indiferent de anotimp, acolo citea, tricota sau, pur şi simplu, visa şi, din când în când, îi adresa ficusului cuvinte de dragoste. În casă erau multe plante şi două pisici, însă el era "alesul” şi destinatarul celor mai frumoase cuvinte. Personal, am crezut că după ce durerea pricinuită de pierderea bunicului se va atenua, această relaţie neobişnuită va înceta şi totul va reveni la normal. Dar, şi după zece ani, bunica a continuat să vadă în ficus un prieten drag, cu care se sfătuia şi căruia îi adresa cuvinte alese. A venit, însă, şi ziua când bunica s-a dus să locuiască alături de bunicul. Atunci s-a petrecut o faptă mai puţin obişnuită, neînţeleasă pentru mine. După câteva zile, dintre toate plantele şi animalele din casă, numai ficusul, prietenul bunicii, a urmat-o. Frunzele lui au început să se îngălbenească, să cadă, până când din arbustul falnic de-odinioară a mai rămas... un ciot. Să fi fost oare o simplă coincidenţă faptul că ceasurile lor biologice au încetat să bată în acelaşi timp? Sau oare ficusul s-a stins de durere, când buna lui prietenă a dispărut? Nimeni nu poate şti! Acum, îmi imaginez - şi-mi face plăcere să cred - că în casa bătrânească (şi ea demult dispărută) bunicul, bunica şi frumosul ficus trăiesc într-o lume mai bună, în care dragostea este elementul esenţial.
IOANA VASILESCU - Bucureşti În casa bunicilor, lângă fereastra mare din sufragerie, îşi avea locul, împreună cu multe alte plante ornamentale, un ficus.
Era mare, frumos şi trezea admiraţia oaspeţilor. După dispariţia bu
