În imensa arhivă personală rămasă de la Maria Banuş se găsesc stocuri de corespondenţă, din ţară şi din străinătate, ce aşteaptă să fie ordonate în vederea explorării, ca sursă de informaţii inedite. Corespondenţii sînt extrem de diferiţi, mesajele s-au amestecat cum o fi vrut Dumnezeu, încît a le da de rost presupune o migală răbdătoare şi o generoasă investiţie de timp. De ani de zile, am tot descîlcit zecile de caiete, sutele de pagini de „Însemnări“ cu caracter de jurnal intim şi, mai departe, pentru a stabili identitatea persoanelor de contact, contemporani din aceeaşi breaslă, cimotii de toate gradele (de la mătuşi, cumnate, cumnaţi la veri şi nepoţi). De mare ajutor sînt mărturiile devotaţilor fii, Petre şi Tudor, dar nici ei, născuţi după război, nu deţin informaţii suficiente. Numai investigaţii meticuloase în presa timpului pot clarifica raporturi cu persoane dinainte şi de după 1930, cum am procedat, mai deunăzi, chiar în Observator cultural, pentru a reconstitui coordonatele schimbului epistolar dintre Maria Banuş şi Paul Păun, cînd nici nu trecuseră bine pragul adolescenţei ori, ceva mai tîrziu, cu Paul Celan, în contextul unor etape ale maturităţii.
Spre a nu pune la încercare răbdarea cui se pregăteşte, cu previzibil interes, să întîmpine apariţia celor trei volume: Însemnările mele, I (23 august 1927- vara 1940), II (mai 1941-iulie 1944), III (martie 1945-iunie 1998), anticipăm momentul printr-o premieră; un calup restrîns de scrisori adresate poetei de către Geo Bogza, cam cu o jumătate de secol în urmă. E uşor de bănuit că se cunoscuse cu Maria Banuş încă înaintea debutului ei cu placheta de răsunetŢara fetelor (1937). Pe parcurs, drumurile li se intersectaseră în redacţia revistei Azi. Însă acutizarea situaţiei politice în ţară va obstrucţiona comunicarea.
Introducerea legilor rasiale, discriminatorii, o
