Eroticonul Mihaelei Ursa se opreşte asupra ficţiunii amoroase, privite ca plăcere a lecturii, dar şi ca forţă de reprezentare a comportamentului amoros specific unei anumite epoci. Sîntem pe teritoriul bizar, straniu al proiecţiilor mentale, care lucrează subtil, dar ferm asupra spiritului uman, modelîndu-l în chip definitoriu. Proiecţii care se răsfrîng asupra realităţii multiplu informe, pentru a o matriţa sistematic-fantasmatic şi a o reorganiza în mod sensibil, vizibil. Plăsmuirea care plăsmuieşte, plăsmuindu-ne astfel – pe acest teritoriu al nisipurilor mişcătoare păşeşte o autoare curajoasă, care are ca singură armă certitudinea că păşeste tocmai pe acest teritoriu mişcător.
Eroticonul, imaginea vizuală concentrată la care avem acces prin discursul literar şi motivaţia amoroasă, alături de erotologii, definiţii diverse acordate iubirii, sînt cele două principii ordonatoare ale cărţii. Abordarea metodică trece prin hăţişurile concrete ale ficţiunii amoroase pentru a-i găsi pilonii de susţinere: e ca şi cînd autoarea s-ar fi scufundat în apele Veneţiei, ca să vadă cum şi în ce fel stă oraşul pe ape. Mihaela Ursa pleacă de la faţadele fascinante, de la lucirile tulburătoare ale apei pentru a ajunge la ingineria la fel de fascinantă şi de misterioasă a acestor plăsmuiri cu o putere de atracţie fatală: de la tehnicile vizuale de seducţie, de la acest teatru al seducţiei, pînă la definiţiile amorului, adică la creditarea acordată de-a lungul timpului unor conţinuturi-discursuri diverse despre ceea ce numim iubire (iubirea-pasiune, iubirea androginică, iubirea ca boală, iubirea magnetică, iubirea platonică, iubirea mistică, idilică, thanatică, iubirea blestemată, iubirea-seducţie, iubirea-desfătare), demersul Mihaelei Ursa este unul al căutării planului ingineresc ascuns. Dar este vorba de o inginerie barocă, un tr
