În 1966, ţineam la fotbal cu Anglia. Snob, antipatic şi înfumurat (cel puţin două din aceste însuşiri mi le recunosc şi azi), găseam un fel de predestinare lingvistică în faptul că, spre deosebire de băieţii de cartier alături de care-mi rupeam perechile de pantofi, pantalonii şi cămăşile fugind după minge, eu ştiam că se spune corect „corner”, nu „cornel”, că „half” înseamnă „mijlocaş”, iar „back” desemna poziţia de apărător şi nu „becul” electric.

Pot rosti şi azi dintr-o suflare numele a cel puţin două treimi din echipa care avea să câştige Campionatul Mondial (de la Gordon Banks la Jacky Charlton şi Bobby Moore, la Nobby Stiles, Bobby Charlton, Peters, Hurst şi Hunt). Am încă proaspete în minte mascota turneului (leul Willie), întâmplările legate de furtul cupei înaintea începerii competiţiei şi descoperirea ei miraculoasă de către câinele Pickles. Mai ştiu, de asemenea, că în acea perioadă Beatles urmau să fie în turneu în Filipine, dar n-au mai mers, şi că trei din cântecele lor erau pe culmile popularităţii şi vânzărilor (Yesterday, We Can Work it Out şi Help).

Era o vreme a naivităţilor şi iluziilor (inclusiv vizuale). Am aflat între timp că fotbaliştii englezi erau îmbrăcaţi cu tricouri roşii şi pantaloni albi, iar germanii aveau costumaţia-standard, alb-negru. Ceea ce vedeam atunci pe ecranul televizorului „Cosmos” era o fojgăială de griuri albăstrui, „dată în clocot” mai degrabă de comentatori, decât de mişcarea fotbaliştilor în teren. Am revăzut, pe YouTube, fragmente ample din meciul care, atunci, părea „de infarct”, dar care acum ţi se înfăţişează mai degrabă ca o întâlnire ceremonioasă între oameni uşor îmbătrâniţi.

M-am îndepărtat de englezi în perioada anilor ’80, când grupurile de „hooligans” au aruncat o pată ruşinoasă asupra ideii de competiţie cavalerească, de confruntare între strategii, tehnici şi vise. Aproape am r