Pentru medicii pensionari din România care fac parte din asociaţia ce poartă numele evanghelistului Luca, luna iunie reprezintă pe ecranul memoriei un moment de dureroasă amintire, dar şi un îndemn de verticalitate şi tenacitate în afirmarea ideilor şi idealurilor profesiei noastre. Ne referim la reperul pe care-l constituie cea care a fondat, în urmă cu mai bine de un deceniu, generoasa asociaţie voluntară, nonguvernamentală şi nonprofit care şi-a propus ab initio să apere şi să promoveze drepturile celor ce-au slujit sănătatea comunităţii, dr. Virginia Ioan. Cei ce-am avut şansa de a o cunoaşte şi a-i fi în preajmă până pe 13 iunie 2011, când ne-a părăsit, au admirat modelul clasic de medic şi coleg cu educaţie aleasă, deferenţă şi răbdare în relaţiile interumane, opus oricărui tip de intoleranţă, gata să se sacrifice pentru omul în suferinţă. Publicitate Dintre toate calităţile cu care a fost înzestrată, am spune că definitorie era infatigabilitatea, care n-a părăsit-o până în ultimele clipe ale vieţii. În fond, care erau doleanţele legitime ale asociaţiei cu care şi-a contopit anii ultimului deceniu de viaţă? Mai întâi, ieşirea din marginalizare a medicilor pensionari şi primirea respectului cuvenit prin accesul la unităţile sanitare: prioritatea la consultaţii, tratamente, medica­mente, internări în secţii de spital, ca şi la materiale sanitare şi proceduri de recuperare. Apoi, găsirea unui sediu în care să se poată desfăşura activităţile culturale atât de râvnite la această vârstă. Posibilitatea continuării activităţii, în unităţi tip policlinic, a celor de vârsta a treia care-şi doresc acest lucru, principiu atât de actual în întreaga lume, i-a stat permanent în atenţie. Acestea sunt doar câteva din ideile promovate pentru conturarea unei existenţe active pe termen lung. Să nu uităm, de asemenea, pledoaria pentru un aşezământ de retragere