Când te întâlneşti cu colegii de facultate după 50 de ani, auzi mereu: „Cine eşti tu?“ (nu „Cine erai tu?“, pentru că astăzi trecutul şi prezentul sunt una: de sub „perucile“ albe, unisex, subtil personalizate, răzbat râsete adolescentine şi unele vechi timidităţi, în faţa nedeclaratelor iubiri de altădată). În aceste zile, curtea facultăţii, coridoarele, scările palpită de halate albe, tinereşti, în examene. Amfiteatrul mare străluceşte festiv la întâlnirea cu noi, cei aproape o sută de „generalişti“, „pediatri“ şi „militari“. Podeaua emană căldură. Densi­tatea de personalităţi pe metru pătrat e maximă: profesori universitari, cercetători de mar­că, deschizători de dru­muri, medici primari, şefi de secţii, şefi de spitale, cu­noscuţi specialişti cu sau fără cabinete proprii în ţară şi în străinătate, excelenţi medici de familie. Nume mari. (În cele ce urmează, voi recurge la prenume, ca să nu ies din atmosfera evenimentului şi ca să nu nedreptăţesc fetele care, între timp, şi-au schimbat numele.) Fiecare aduce cu sine binele reciproc din relaţia cu pacienţii (este evocat frecvent „stagiul la ţară“), modelul şi cinstirea înaintaşilor, precum şi investiţia personală în urmaşi, în specialiştii de azi şi de mâine. Fiecare vine de undeva. Suzana vine din Arizona. (De la Washington, Sergiu, responsabil cu spitalele din Asia la Banca Mondială, fost înalt funcţionar OMS la Copenhaga, n-a ajuns la Bucureşti; nici Gelu, neuroendocrinologul „american“ pe care Ştefan Milcu îl regăsea, cu mândrie, la conducerea marilor congrese.) Barbu, Mokyo sau Ariana vin de la Paris, din chirurgie, din evaluarea celor mai noi produse ale unor mari concerne farmaceutice sau de la şefia specialiştilor în IT. În afara celor plecaţi din această lume, la strigarea catalogului au lipsit cei care au probleme, ale lor sau în familie, precum şi cei care Publicitate cred că bă