Clotilda
O masă mare, cu douăzeci şi patru de scaune, în mijlocul unui salon imens. Uşile se dau maiestuos la o parte, candelabrele de cristal se aprind, unul câte unul. Mâncăruri în porţelanuri fine, veselă de argint, şiruri de pahare strălucitoare, aliniate după etichetă... E seară, în amurg. Casa Drăgan îşi aşteaptă iarăşi oaspeţii...
Clothilde-Hélène Drăgan îşi aminteşte şi acum, în toate detaliile, acest salon fabulos şi toate faptele care s-au petrecut în casa aceea din Iaşi, în urmă cu peste 85 de ani: dulapul uriaş din palisandru, vitrina mare de cristal şi încă un bufet mic, cu două vitrine "de colţ”, tot de cristal, lucrate toate la Viena, covorul Buhara, moale şi gros, soba c-o arhitravă superbă, cele câteva fotolii de pe marginea încăperii, comoda tapisată cu mătase... Dar mai ales pe tatăl său, Paul, "moşierul boem”, doctor în ştiinţe economice la Liège, stăpân a încă trei conace la fel de mari şi a vreo mie de hectare de pământ, pe toate dealurile dimprejurul Iaşului, un bogătaş cult, care era mereu înconjurat de cei mai mari intelectuali şi oameni politici ai ţării... Unde sunt toate astea? Clotilda (după numele românizat cu forţa de comunişti) trăieşte astăzi foarte modest, dar tot într-o casă mare, într-un orăşel de munte - Câmpulung Moldovenesc - acolo unde s-a refugiat cândva împreună cu soţul ei, acum foarte mulţi ani, ca să scape de ochii Securităţii, care-i urmărea mereu, oriunde se mutau prin ţară. O mătuşă nemţoaică de-a bărbatului le-a lăsat moştenire o casă frumoasă, dar ei nu îi place. Zice că "o urăşte”, fiindcă nu a vrut să trăiască niciodată în acest târg îndepărtat din munţi, dar şi fiindcă între pereţii acestei case s-au adunat prea multe amintiri dureroase. Graţian, soţul ei, a murit demult, de vreo 25 de ani, singurul lor copil, Tudor, s-a stins de foarte tânăr, în 1991. Clotilda a ră
