Pomicultor din Cuca Măcăii, judeţul Argeş

"O tradiţie de milenii, pomicultura, este ameninţată cu dispariţia”

Multe livezi din zonele de deal ale României sunt în pericol de dispariţie. Ţăranii pomicultori nu au bani să întinerească plantaţiile şi multe dealuri rămân golaşe. Unii, mai tineri şi mai citiţi, au obţinut certificări ecolo­gice, în speranţa că vor avea un sprijin mai consistent din partea statului. S-au înşelat. Statul român îi acci­zează la sânge, neluând în seamă cheltuielile supli­men­tare cu producţia ecologică. Dezamăgiţi şi cu ochii în­lă­crimaţi, mulţi săteni fac gestul final: îşi vând livezile samsarilor de pământuri. Peste noapte, noii proprietari schimbă plantaţiile: în locul pomilor fructiferi, plan­tează copaci, cu gândul la fondurile europene care sunt mult mai uşor de atras pentru înfiinţări de pădure. În aparenţă, e un lucru bun, avem nevoie de cât mai multe păduri! Po­micultorii sunt însă îngrijoraţi: pădurea, adusă în bu­za localităţii, va distruge livezile învecinate, va elimina păşunea, va sălbătici satele, îi va alunga pe ţăranii tineri la oraş sau în străinătate, în căutarea unui loc de muncă. Dacă o livadă tradiţională produce profit du­pă 4-5 ani, o pădure ajunge la maturitate abia după do­uă-trei ge­neraţii. Iată cum o tradiţie de milenii, po­micultura, este ameninţată cu dispariţia. Pe deasupra, statul îi izbeşte pe pomicultori în moalele capului şi cu noul Cod Fis­cal. Emil Florescu, pomicultor vestit din tată-n fiu, a simţit pe pielea lui efectele dezastruoase ale fiscalităţii absurde. Încă din 1990, el a părăsit Bucu­reştiul, unde lu­cra într-o uzină, pentru a se dedica în­de­letnicirii stră­bunilor săi din satul natal. Astăzi, bate pe la uşile dem­nitarilor din Ministerul Agriculturii, cu jal­ba-n proţap, pentru a obţine puţină logică în sistemul fiscal. Crede în dreptatea lui şi continuă lupta.

@N