Hiperbolă fără temei

În numărul 5 din 2012 al revistei ACOLADA, Barbu Cioculescu, cu acelaşi umor şi aceeaşi rafinare a termenilor, îşi răsfaţă cititorii cu cîteva meditaţii care vin la ţanc în marginea posterităţii lui Caragiale. Dar ce a atras atenţia Cronicarului în articolul „Caragiale, leneşu”, e o îndrăzneaţă şi deopotrivă riscantă comparaţie, care îl pune pe nenea Iancu pe picior de egalitate cu Shakespeare şi Cervantes: „În zilele noastre, când viciile societăţii pe care le ironiza Caragiale sunt nimicuri faţă de gangsterismul bântuitor într-o lume a criminalităţii organizate, într-o societate obsedată de bani şi posedată de lăcomie, infernul caragialian pare un purgatoriu de voioasă relaxare. Ar fi, prin urmare, Ion Luca Caragiale contemporanul nostru, dar nu altfel decât Cervantes sau Shakespeare. Când, ca să batem niţel şi făgaşele sociologiei, din România vechiului regat, punând în circulaţie acei bănuţi la mijloc găuriţi – jalea cerşetorilor dar nu numai a lor –, dispunem acum de roni şi năzuim să ducem la capăt acea modernizare, de care-şi râdeau Eminescu şi Caragiale, spre enigmaticul euro.” Barbu Cioculescu cade în exces de înduioşare culturală, numai aşa explicîndu-se hiperbola prin care pe acelaşi piedestal sînt chemaţi să stea Shakespeare şi Caragiale. Oricît ne-am regăsi noi în personajele lui şi oricît de reprezentativ ar fi pentru etosul de aici, comparaţia e eliptică de simţ critic. E deajuns să ne întrebăm ce sugerează Caragiale publicului german sau englez ca să ne dezumflăm. Caragiale nu trece pragul exportului cultural, iar detaliul acesta nu e în favoarea dramaturgului. Barbu Cioculescu ori e prea optimist ori prea furat de admiraţie.

Capcana subtilităţilor

Parcă anume pentru a-l confirma pe Cronicar, Oltiţa Cîntec publică în SUPLIMENTUL DE CULTURĂ (23 iunie 2012) articolul „Datul în spe