Cred ca niciun perdant al unei istorice batalii nu a simtit o mai mare bucurie decat mine. Parca am lasat toata povara care ma apasa dintr-o data in carca altcuiva. Caldura cazuse spre seara si eu, cu o bere rece ca gheata, am iesit pe terasa ca sa savurez pacea care tocmai sosise pe pamant. Aveam de gand sa meditez profund asupra dictonului latin „sic transit gloria mundi". Cred ca niciun perdant al unei istorice batalii nu a simtit o mai mare bucurie decat mine. Parca am lasat toata povara care ma apasa dintr-o data in carca altcuiva. Motivul acestei descatusari era de fapt o satietate de batalii castigate, de vesnicele triumfuri in urma carora deveneam invariabil un servitor al tuturor si un paratrasnet pentru nervii celor care sunt foarte nervosi. Am dat ordine pe campul de batalie dintr-o ingrata pozitie de a nu dori o victorie pentru mine. Evident ca pentru cei cativa generali din jurul meu as fi dorit sa guste din bucuria victoriei. Cum nu accept sa fiu judecat de istorie decat pe acelasi palier cu titanii care au dominat omenirea, o sa fac o trimitere la Napoleon. Nu indraznesc sa merg spre Alexandru Cel Mare pentru ca el este cam Mare si apoi n-a luat-o pe cocoasa niciodata. Deci Napoleon, care chiar ar fi dorit sa obtina o victorie la Waterloo, a avut ghinionul de a suporta o infernala pantecaraie. Aceasta banala bolesnita a avut darul de a da peste cap strategia marelui geniu. Eu nu am trait acest scarbavnic ghinion, dar am fost tintuit in miscarile mele de schinarea cam beteaga si singura dorinta a fost sa treaca mai repede calvarul. Mai ales ca rezultatul era previzibil si pentru chiori. Daca invincibilul imparat a suferit mult cand a vazut ca toate mergeau ca dracu' si ca generalii sai au dovedit ca s-au tampit de-a binelea, colegul sau de istorie, adica EU, n-a trait acelasi calvar. Cu armata din jurul meu am fost sigur de un anumit fel de „victorie",