Până nu demult – adică până în preajma Paştilor anului 2012 –, la o pensiune din Bucovina, turiştii se puteau delecta cu chinurile unui ursuleţ îndopat, ţinut într-o cuşcă strâmtă, potrivită, eventual, unui căţel. Acolo fusese închis în urmă cu peste un an, după ce un neghiob îl răpise de la ursoaică. Urmând o veche "tradiţie" pădureană românească, îl vânduse apoi patroanei aşezământului: o femeie pragmatică, energică şi descurcăreaţă, pe măsura soţului; omul, nu întâmplător, primar în satul de pe valea Moldoviţei.

În primele zile, captivul – pe atunci, doar de vreo trei luni – urlase de dimineaţa până seara şi, învârtindu-se în ocolul strâmt în căutarea scăpării, muşcase gratiile cu înverşunare, sângerându-şi gingiile. Neînvăţate cu răul, tălpile îi deveniseră şi ele o rană deschisă, în umbletul disperat în care, săptămâni la rând, întâlniseră numai asprimea fierului-beton. Cine nu a atins vreodată talpa unui ursuleţ – nebătătorită de ţărână şi ani – nu are cum îi cunoaşte delicateţea: o netezime moale, primitoare şi călduţă, amintind de gingăşia piciorului unui pui de om venit pe lume.

După o vreme, epuizat, s-a resemnat. Ghemuit într-un colţ umbros al închisorii a prins să îşi sugă labele şi zumzetul glăsciorului său – un amestec ritmic şi neobosit de sughiţ şi plânset – putea fi auzit până târziu în noapte. Şi, cu riscul de a părea monoton, iarăşi trebuie să o spun: e greu ca cineva să îşi figureze sonor acest discret strigăt de ajutor, trimis mamei şi codrului, dacă nu l-a auzit. El durează cesuri în şir, neostoindu-se nici în somnul pruncului-urs.

În el, viaţa şi-a clamat însă dreptul: a început să mănânce. Lichidul turnat într-un blid lângă uşiţa cuştii, deşi alb, parcă nu era chiar lapte... Laptele era altcumva: cald, venind din căldura unui trup uriaş, aducând cu el siguranţă, adăpost şi putere. L-a înghiţit totuşi, la început în silă, ne