Un nonsens al fotbalului mecanic: mari echipe, fără mari jucători

Cărţile sfinte ne învaţă să nu ne bucurăm de răul altora şi atît. Maniera în care Anglia şi Franţa au fost înghesuite un meci întreg în jumătăţile lor de teren de Italia şi de Spania ne dă însă destule motive să nu le plîngem de milă. Cîndva, pe vremea cînd mai mergeam şi noi la Europene, eram cei care ne apăram pe linia de 16, ca la Mărăşeşti. Lucrurile s-au schimbat. Mai bine zis, s-au dat peste cap. Fotbalul naţionalei franceze e obosit, lipsit de scînteie, englezesc la nivel de Liga a doua, iar al selecţionatei Angliei e plin de o vigoare franţuzească degeaba, ca un motor uitat în priză.

Finalul Europenelor ne îngăduie să observăm cu glas tare ceea ce era mai de mult de ordinul evidenţei, dar ne sfiam s-o spunem. Socoteam că ar fi corect s-o spună Anglia şi Franţa, fiindcă stau pe munţi de bani şi dintr-o mulţime de alte motive, cel mai inhibator fiind acela că, şi în cădere, rămîneau totuşi Anglia şi Franţa.

Spania, Portugalia şi Italia au umanizat din nou jocul. L-au scos din condiţia de mecanism de grup, în care l-au instituţionalizat eficacitatea cazonă britanică şi nemţească, precum şi fudulia de banlieu a unei Franţe fără francezi, şi au readus în rolul principal individul. Ca să iubeşti o echipă trebuie să iubeşti cu plus, cu mult plus, cîţiva din jucătorii ei. Copiii nu admiră echipe, copiii admiră jucători. Copiii au dreptate. Într-o selecţionată europeană a momentului, cu cei mai simpatizaţi fotbalişti de spectacol, eu, unul, nu văd nici un neamţ, nici un englez, nici un francez sau suedez. Văd numai spanioli, portughezi, italieni şi greci. Mare încîntare! Fotbalul în condiţia lui dintîi, de bucurie a jocului, fotbalul din talent şi frenezie, cu respect pentru bucuria tribunelor.

Fotbal pentru tribune - aceasta e definiţia jocului pe care ni-l oferă sudul