De două luni de zile trăiesc un amestec de bâlci și coșmar. Cu excepția primelor guverne din anii 1990 (dar atunci istoria însăși se reașeza și își căuta matca), nici un guvern al României nu a reușit, asemeni guvernului Ponta, să inducă în populație o isteriei mai mare într-un timp mai scurt. Pe acest fundal de Blitzkrieg declarat societății civile, instituțiilor statului și constituției României, pe acest fundal de cultivare sistematică a urii și agresivității devenită program de guvernare, nimeni, se pare, nu mai poate să-și vadă de treabă. Oamenii și-au întors privirile de la îndeletnicirile curente și mestecă mental, clipă de clipă, ceea ce le oferă cotidianul. Iar cotidianul le oferă o hrană mizerabilă: minciuna barocă, atentatele repetate la pudoarea elementară a intelectului și a bunului simț, tupeul abisal, înscenările grotești. Parcă niciodată n-am văzut cuvintele mințind, punctual, în halul ăsta.
Tot mai mulți oameni se simt interlocați și își caută, în replică, cuvintele potrivite pentru a găsi un remediu la tenacitatea minciunii.
Un prieten îmi trimite aceste rânduri: „Un gând scurt care m-a electrocutat chiar în clipa asta: acum vreo lună scriam despre Shakespeare, Cervantes și Heraclit, azi scriu despre Ponta! Câtă perversitate!” Un alt prieten s-a oprit din scris la cartea despre parabolele lui Isus și acum compune articole furibunde despre felurile de trucare a realității pe care le trăim. Un altul îmi scrie: „Pe mine evenimentele ultimelor zile mă irită, mă obosesc și mă deprimă. M-au mâncat degetele să comentez plagiatul, sinuciderea și alte trișerii. Știu însă că ar fi mormântul literaturii mele. Scriu un roman care va fi un protest absolut împotriva suferinței și morții. Nu pot să-l părăsesc pentru clovneriile vieții noastre politice, despre care nu va mai ști nimeni nimic în zece ani. Nu mai am decenii de risi